Lucruri puțin cunoscute ale prieteniei care i-a legat pe doi titani ai literaturii române: Eminescu și Caragiale

screenshot 2 17 OPINII

Presupunând că în afară de filologii de ținută mai există români interesați de fapte și trăiri puțin cunoscute care îi vizează pe cei doi corifei ai scrisului național și nu numai, iată părți inedite ale unei prietenii celebre trecute pe sub lupa criticului și istoricului literar, profesor la Universitățile din București și Iași, Șerban Cioculescu. Cel căruia i-a fost elev editorialistul, eseistul, jurnalistul și membru titular al Academiei Române, Nicolae Manolescu.

Întâlnirea lor este unul dintre cele mai frumoase episoade ale vieții noastre literare

În toamna anului 1868, elevul cursului de declamațiune al lui Costache Caragiali face cunoștință cu Mihai Eminescu, înapoiat dintr-un turneu de vară în Ardeal și chiar atunci angajat ca al doilea sufleor și copist la Teatrul Național. Întâlnirea lor este unul dintre cele mai frumoase episoade ale vieții noastre literare. Un adolescent cu studiile întrerupte, setos de cultură, prea devreme aruncat în vâltoarea vieții, e pus față în față cu un tânăr pribeag, fugit de acasă, răzvrătit contra școlii și găsitor de timp, între munci istovitoare, să-și înzestreze sufletul cu o comoară de cunoștințe.

Cu doi ani mai în vârstă decât Ion, Mihai se învestește în ochii acestuia cu întreitul prestigiu al refractarului, al fugitivului și al inspiratului: în toate privințele, i s-a impus ca un ales, ca o ființă de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o sculptură antică sau ca un sfânt hărăzit muceniciei. În tânărul de 18 ani clocotea temperamentul pasional cu alternanțele de euforie și depresie, care îi vor caracteriza și vârsta adultă.

Ce i-a legat pe cei doi titani ai literaturii, Caragiale și Eminescu
I.L. Caragiale, alături de prietenii săi
“Eminescu visa foarte tânăr, pentru Tudorița, un Endymion într-un act”

Frumusețea acestei întâlniri, unică în felul ei, este de ordin romantic și de o autenticitate fără echivoc. A fost o sincronizare parcă pusă cu mâna între sosirea lui Caragiale la București cu întoarcerea din turneu a lui Eminescu. Nici măcar nu mai este nevoie a fi verificate datele ulterioare, relative la membrii familiei Eminescu, reținute de către prietenul său. Dovada este făcută ilustrativ cu privire la situația tânărului Eminescu, din anii 1868-69, care este și primul interval de timp al șederii la București al lui Ion Luca.

Mai târziu, scriindu-i actriței Teodora Pătrașcu, Caragiale și-a adus aminte că “Eminescu visa foarte tânăr, pentru Tudorița, un Endymion într-un act”. Dar…”pentru nenorocirea debutantei, tocmai atunci a fost ridicat din teatru și trimis transito la Viena: Endymion a rămas un vis pierdut de poet”.

Eminescu, precocele geniu romantic

De atunci trebuie să fi dăinuit, între cei doi mari scriitori, o bună camaraderie în cursul sesiunii teatrale 1868-1869. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost de pe atunci neted conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru literatură. Să nu se creadă că Eminescu, precocele geniu romantic, își iubea la acea dată muza fără discernământ, lăsându-se furat de pasiuni și de exprimarea lui tumultoasă, nemeșteșugită.

De pe atunci el se afla în stăpânirea unei lucidități de artist ce cunoștea prețul muncii migăloase de atelier. Prietenul său, Ștefan Cacovean, și-l amintea la București făcând haz de graba unui ardelean ce își strânsese poeziile în volum și susținând cu severitate că actul publicității este încărcat de răspunderi. Spiritul critic al poetului se răsfrângea asupră-i până la regretul de a fi publicat. El recomanda o zicătoare populară cu trei lacăte la gură, ca valabilă în publicitate și susținea că “limba face pe scriitor , precum unealta bună face pe maestru”.

Deși prieten apropiat cu tinerii ardeleni cunoscuți de el la Blaj și mai apoi stabiliți la București, nu se sfia să judece aspru pe gloriosul Mureșanu, patriot mare, dar mediocru artist. În aceste principii generale și în judecățile de la scriitor la scriitor, de bună seamă că Eminescu întrunea aprobarea fără rezervă a lui Caragiale.. Mai puțin citit decât Mihai, Ion Luca trebuie să-și fi strâns foarte de curând un mănunchi de aspre principii literare, în care precumpănea munca de atelier, artizanatul prob și laborios.

Ce i-a legat pe cei doi titani ai literaturii, Caragiale și Eminescu
Ce i-a legat pe cei doi titani ai literaturii, Caragiale și Eminescu
Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca

Așa se va fi netezit calea înțelegerii între două tinere duhuri cât se poate de apropiate prin respectul limbii și al scrisului. Câte discuții s-au depănat între dânșii, în ceasurile libere petrecute laolaltă, între două spectacole, ne putem închipui și urma lor, desigur, a rămas neștearsă amândurora, deși nu ne-a fost încredințată.

Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contrazicere, dibaci întru îmbogățirea cunoștințelor sale, din lecturile mai înalte ale celui dintâi. Este adevărat că acidul dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist nu avea să mai întâlnească niciodată expresia unei atât de covârșitoare impresii la cunoașterea unui alt literat.

Pentru că el nu s-a mai găsit față în față cu un exemplar omenesc de asemenea excepție. Caragiale a mai fost martor la București trecerii lui Mihai Eminescu însoțit de fratele său Iorgu, în drum spre Viena, primul, celălalt spre Berlin. De aici înainte, se pare că nu a mai avut prilejul săse vadă cu prietenul său decât în treacăt, poate, după definitiva înapoiere de la studii.

În acest interval, Eminescu își desăvârșise formațiunea poetică, depășindu-și versurile de începător cu câteva minunate creații apărute în “Convorbiri literare”. Titu Maiorescu, cu precauții verbale, îl așezase după Alecsandri pe primul plan al atenției publice, în vestitul său articol despre “Direcția nouă”, în 1872. Să fi stârnit această anticipare critică invidia lui Caragiale? Acesta se străduiește în 1874 și anii următori să găsească un făgaș literar vechii lui vocații, întârziată de împrejurări vitrege.

Ce i-a legat pe cei doi titani ai literaturii, Caragiale și Eminescu
Titu Maiorescu
Cu temperamentul său de luptător iluminat, Eminescu ducea greul “negustoriei de cuvinte”

În toamna lui 1877, Mihai Eminescu primește însărcinarea de prim-redactor la “Timpul” și părăsește Iașiul, stabilindu-se în București. Se grăbește să facă apel la prietenul său Caragiale, spunându-i că nu cunoaște pe altul mai bun decât dânsul. Se vede că știa trebăluirile gazetărești, de corector, girant responsabil, secretar de redacție, codirector și mai recent unic redactor al “Claponului”. Poate că citise micul periodic umoristic al tovarășului de adolescență și se lăsase în voia râsului cucerit de buna calitate a glumelor, atât de rară în presa noastră. În timp ce Eminescu dezvoltă o întreagă doctrină naționalist-conservatoare, tovarășul lui de redacție îl ajută la bucătăria ziarului, cu mai multă învederată pricepere redacțională decât hărnicie.

Trebuiau să se ivească evenimente parlamentare deosebite, pentru ca, ieșindu-și din toropeală, Caragiale să dea strălucite reportaje, nelipsite de țepi. Eminescu îi era prea bun prieten ca să-l prețuiască după serviciile prestate la ziar, fără mare tragere de inimă. Cu temperamentul său de luptător iluminat, Eminescu ducea greul “negustoriei de cuvinte”, conferindu-i o noblețe unică în publicistica noastră politică.

Colaborarea lui Caragiale la “Timpul” s-a prelungit din primăvara lui 1878 până pe la mijlocul anului 1881, când a trebuit să părăsească redacția silit de motive nici până azi stabilite. Niciun document nu atestă un prilej de ruptură între cei doi uriași scriitori. Acolo însă, la “Timpul”, se cimentase prietenia lor, care le făcuse suportabile mizeriile profesionale ale gazetăriei și sărăcăcioasele retribuții acordate de către puternicii sprijinitori politici.

sinteza.org

Lasă un răspuns