Până pe la mijlocul anilor ’20, lumea bună se afişa cu pielea cât mai albă, fără pic de bronz de la soare. Şi de-abia după ce a coborât designerul vestimentar Coco Chanel de pe un yacht, în Cannes, în anul 1923, a devenit şi bronzul o modă care este apreciată şi-n prezent.
Imediat ce vine căldura, reprezentantele sexului frumos se preocupă, în zilele noastre, să afişeze o piele cât mai atrăgătoare. Ce înseamnă asta? Lipsită de imperfecţiuni, evident, şi cât se poate de bronzată. Artificial sau natural, bronzul este la mare căutare de ceva ani buni încoace. De ce? Pentru că ascunde sau estompează micile defecte – precum cicatricile, celulita sau porii măriţi – şi conferă tenului un aspect uniform, plăcut la vedere.
Pielea palidă, semn al avuţiei
Înainte de croaziera mediteraneană a lui Chanel cu Ducele de Westminster – care avea să schimbe percepţia mondială asupra bronzului – nimeni nu-şi dorea să fie prins de soare. Atât americanii înstăriţi, cât şi europenii ce aparţineau clasei superioare ca statut social se fereau cât de mult puteau de razele soarelui. De fapt, oamenii bronzaţi erau doar cei care munceau pământul, cei care făceau parte din cea mai săracă pătură socială, drept urmare toată lumea bună se ferea să se afişeze vreodată cu pielea mai închisă la culoare.
Persoanele înstărite se presupunea că petreceau timpul în interior, la cine de soi, luate în companie selectă, fiind o gazdă primitoarea sau un musafir plăcut, nicidecum afară, sub soarele arzător şi necruţător cu pielea lor fină. Slujitorii erau adesea la munca câmpului şi se bronzau intens în timp ce-şi desfăşurau activitatea în condiţii dure, indiferent de vreme.
