La sfârșitul anului 1879, doctorul M.N. Snitkin, rudă cu Anna Grigorievna (soția lui Dostoievski), l-a consultat la cererea ei pe Feodor Mihailovici și, după ce l-a liniștit pe bolnav, i-a comunicat ei că boala a făcut progrese funeste și că în situația lui actuală emfizemul poate amenința viața bolnavului. Vasele mici ale plămânilor deveniseră atât de subțiri și de fragile, încât în urma unui efort fizic sau a unor frământări sufletești se puteau sparge. Trebuiau evitate cu orice preț astfel de eforturi.
Moștenirea rămasă de la familia Kumanin, care l-a împovărat ani de zile pe Dostoievski din cauza disputelor familiale și învinuirilor reciproce, i-a dat în ianuarie 1881 ultima sa lovitură, de data aceasta fatală. Conform unei dispoziții testamentare speciale a răposatei mătuși cu privire la proprietățile sale funciare, în ianuarie 1881, Dostoievski a fost pus în posesia unei părți a domeniului ei din Reazan, cu condiția să le despăgubească cu bani pe surorile lui. Asta a și dus la un deznodământ nefericit.
De la Moscova sosește sora cea mai dragă a lui Dostoievski, Vera Mihailovna Ivanova, cu rugămintea de a le da comoștenitoarelor pământ în loc de bani, ceea ce însemna ca el să renunțe în favoarea surorilor la partea sa din domeniul de la Reazan.
După spusele fiicei romancierului, a avut loc o discuție de afaceri între frate și soră. Era vorba de moștenirea rămasă de la mătușa Kumanina. Disputa devenise foarte aprinsă. Dostoievski s-a ridicat de la masă și s-a retras în cabinetul său. Aici, pe gât i-a țâșnit un șuvoi de sânge, dar n-a durat mult. A încercat să-i liniștească pe cei dragi. Înainte de căderea serii a venit medicul de familie. Pe când îi ciocănea pieptul, sângele a țâșnit din nou și Dotoievski și-a pierdut cunoștința. După ce și-a venit în fire, și-a luat rămas bun de la toți cei apropiați și, trimițându-i pe copii afară din cameră, i-a mulțumit Annei Grigorievna pentru fericirea pe care i-a dăruit-o.
Două zile mai târziu, la ora 11, hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobișnuită. El și-a chemat copiii, i-a luat în brațe și și-a rugat soția să citească parabola fiului risipitor. Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el și-a pierdut cunoștința și la orele 8 și 38 de minute a murit.
Încăperea era plină de prieteni și cunoscuți, care au ținut să fie de față – potrivit unui străvechi obicei – la sfârșitul omului drag. Înaintea lor, pe fondul întunecat al divanului, sub fotografia “Madonei Sixtine”, se afla “o față chinuită de gânduri, arsă parcă toată pe dinăuntru de o văpaie pătimașă…”
