China studiază Primul Război Mondial pentru a învinge America într-un război

EXTERNE

O serie de cercetători din China reanalizează istoria, pentru a vedea cum și de ce marile puteri pot gafa fără să vrea în războaie catastrofale. Cel puțin, așa reiese dintr-un articol al unui profesor chinez, din care publicația NationalInterest a preluat cele mai importante idei.

Diplomații de la Washington, Moscova și din Europa ar trebui să vadă cum pot împiedica izbucnirea unui „nou război rece”. Spirala escaladării tensiunilor în regiunea Mării Negre are ecouri în Asia de Est. Unde Beijingul și Washingtonul au încercat fără prea mult succes să gestioneze intensificarea concurenței în ultimele două decenii, scrie NI.

Cercetătorii au subliniat importanța analogiilor în structurarea percepțiilor elitei și a percepțiilor greșite cu privire la evoluția rivalităților. Odată cu centenarul Primului Război Mondial, au început să apară comparații între 1914 și vremurile de azi. În această coloană, am afirmat că va fi esențial să încercăm să înțelegem perspectivele chinezești asupra acestor analogii.

Pornind de la Bătălia Iutlandei, cea mai mare bătălie navală din primul Război Mondial, chinezii au făcut o analiză a rivalității anglo-germane dinaintea Marelui Război. În special, rolul „marii Marine” a Berlinului în declanșarea acelui măcel.
Profesorul Gu Quan de la Universitatea din Peking a publicat in 2015 un articol in care sugerează „că lecțiile istorice pot fi aplicabile relațiilor contemporane SUA-China”. Făcând o apreciere impresionantă și destul de întunecată, a direcției actuale a politicii externe a Beijingului. Ca un ecou al recentelor evaluări strategice chinezești, autorul remarcă faptul că amiralul german Alfred von Tirpitz deplîngea „neglijarea istorică a puterii marine a țării sale”.

Marele proiect al marinei berlineze a reflectat o întoarcere de la politicile mai prudente ale lui Bismarck către o nouă abordare „îndrăzneață”, care ar putea folosi amenințarea forței sau „șantajul” în scopul „obținerii de victorii diplomatice”. Astfel, marea flotă a lui Tirpitz este interpretată în lucrarea chineză drept factorul-cheie pentru noua Weltpolitik din Berlin.

Gu demonstrează o amplă familiaritate cu dinamica rivalității anglo-germane. Savantul chinez exolică și cum cursa armamentelor navale s-a accelerat în mod periculos după ce Germania s-a angajat în construirea propriului cuirasat, în 1908. În acel moment, Londra a fost nevoită să se bazeze mai mult pe „cantitatea”, decât pe „calitatea” navelor sale pentru a depăși dezvoltarea flotei Berlinului. O reechilibrare strategică a condus Marina Regală la consolidarea parteneriatelor navale, nu doar cu Franța, ci și cu Statele Unite și Japonia, pentru a-și asigura superioritatea cantitativă. Anglia a urmărit, de asemenea, reforma organizațională navală și planificarea luptei. Toate aceste măsuri au făcut ca dezvoltarea navală a Germaniei să fie „strînsă cu ușa”.

„Teoria amenințărilor germane”

Pe de altă parte, profesorul chinez nu aruncă întreaga vina pe Berlin, dar consideră Londra ca fiind, de asemenea, vinovată de „prejudecăți strategice”. Gu observă că, spre lauda Londrei, abordarea sa față de Berlin, cel puțin inițial, nu a fost pur și simplu „ciocnirea forței cu forța” . Ba chiar a avut elemente de încercare „de a converti un inamic într-un prieten”. Cu toate acestea, „teoria amenințărilor germane” a câștigat treptat adepți în Marea Britanie, hrănită de gânditori precum Eyre Crowe. În 1909, scrie Gu, Londra a dezvoltat un caz acut de „panică navală”, deoarece rivalitatea anglo-germană devenise un „concurs pe viață și pe moarte”. n această atmosferă, Londra nu numai că a luat măsuri pentru întărirea flotei, dar și-a consolidat energetic alianța cu Franța și Rusia.

Cu toate acestea, Gu sugerează că Londra a greșit în sensul că a încetat să ia în considerare intențiile reale ale Germaniei și a început să-și împingă „politica de antantă” ca un scop în sine. Mai mult, Gu observă că rolul ipotetic al Marinei Regale într-o luptă militară europeană de mare putere a fost considerat a include blocarea, fie suproimarea Flotei germane.

Profesorul chinez nu compară direct politicile istorice de mai sus cu diplomația contemporană, practicate de Washington sau Beijing în cadrul rivalității lor, unele ecouri istorice sunt evidente. Poate că liderii americani au căzut în acea spirală a „panicii navale”, în cadrul căreia intensificarea diplomației alianțelor pare singura opțiune, dar care prezintă riscuri definite de escaladare?

Dar, cel mai probabil, articolul expertului chinez se vrea în primul rând o critică a strategiei „marii marine” a Beijingului, în sprijinul unei Weltpolitik cu caracteristici chineze.

sinteza.org

Lasă un răspuns