Primul Razboi Mondial a luat sfarsit pe 28 iunie 1919, atunci cand a avut loc semnarea Tratatului de la Versailles. Germania, marele perdant, trebuia sa plateasca o suma de bani ca reparatii de razboi statelor atacate.
Suma era undeva in jurul a 270 de miliarde de marci germane, insa aceasta suma a fost diminuata, ulterior, la 226 de miliarde de marci germane.Sub acest spectru, Germania ameninta cu insolventa in ideea ca, intr-o asemenea situatie, singurii care au ceva de pierdut sunt creditorii.
De data aceasta, Germania era supraindatorata dupa pierderea Primului Razboi Mondial si era presata de doua tipuri de creditori:cei care trebuiau sa primeasca banii sub forma reparatiilor si creditorii privati, care detineau datoria privata a guvernului german, a municipalitatilor, a bancilor sau a industriei. Aceasta datorie a crescut pana la 4 miliarde de dolari si doua treimi din aceasta datorie era detinuta de americani – banci, investitori si alti creditori.
Pentru nemti, aceasta situatie nu era deloc delicata si jonglau cu cele doua categorii de creditori. Mai intai, le spuneau celor care pompau bani in Germania ca daca acestia ar fi exonerati de reparatiilerazboiului, atunci ar putea sa isi plateasca datoriile. Apoi, discutau cu membrii guvernelor statelor carora trebuiau sa le achite reparatiile, punand problema in acest fel:veniti alaturi de noi, renuntati la datorii si noi o sa platim reparatiile de razboi.
Germania si-a sustinut aceasta politica pana cand a reusit sa ii faca pe creditori sa se certe intre ei. Pana la urma, frustrati, acestia au numit o comisie internationala de experti care sa examineze datoria Germaniei de ambele parti. Analiza lor urma sa arate care parte a datoriei poate fi achitata de nemti. Numai ca, in 1924, Germania era scufundata in datorie. Inflatia crescuse la un nivel colosal, asa ca datoria sa nu mai insemna nimic. Practic, Germania si-a provocat insolventa atat pe plan intern cat si pe plan extern, in conditiile in care bazinul Ruhr era ocupat de fortele belgiene si franceze.