Politica moldovenescă oferă neîncetat surprize. În spiritul acesta, toată lumea așteaptă cu sufletul la gură cu ce se va încheia confruntarea dintre Maia Sandu și majoritatea parlamentară. În pofida dramatismului nesimulat al luptei, episoadelor de implicare subversivă a factorului extern, fundalului tragic marcat de pandemie și rapoartelor zilnice despre ”eroii” care ”au pierdut lupta cu covid-ul”, toată această forfoteală conține un aer banal de bucluc de bîlci. După cum spunea un personaj celebru din politica moldovenească într-o cuvîntare nu mai puțin celebră – ”am un ușor sentiment de deja vu”.
E un ”deja vu” înșurubat țeapăn într-o trivialitate cronică care totuși ne ține trează și nu ne permite să dăm a lehamite din mînă. Decesele subite din spitalele aglomerate ale fostelor glorii nu risipesc deloc prozaismul ritmului de viață aservit în întregime unor înmormînări reglementate, standardizate, cu sicriul acoperit și cu nelipsita rugăciune de iertare a păcatelor a preotului un pic grăbit. Cei rămași vii contabilizează zi de zi morțile, ridică a nedumerire umerii, se privesc tîmp fără a căuta vreun răspuns la vreo întrebare și se întorc la evenimentele politice care, în mod paradoxal, înlocuiesc vaccinul și te fac să uiți de molimă. E un deja vu eminescian, trist, sumbru care-ți șoptește insinuator la ureche – ”Alte măști, aceleași piese … Ce e val ca valul trece … Nu spera și nu ai teamă …Vremea trece vremea vine”.
Totusi această atmosferă apăsătoare dar în același timp opresivă și alarmistă este tulburată uneori de evenimente cu adevărat vrednice de atenția noastră. Am amintit mai sus de celebrul personaj cu replica din parlament despre senzația de ”deja vu”. E vorba desigur de un moment magistral în politica noastră – retragerea imunității parlamentare fostului premier Vlad Filat în octombrie 2015. Discursul din acea zi a fostei speranțe a politicii moldovenești a cutremurat o țară întreagă. Rostit cu o voce trepidantă, amestecat cu accese irepresibile de nevroză, scuturat de spaima față de un viitor fără șanse și fără speranțe dar și gîtuit de ura față de un dușman de moarte, acel mesaj adresat parlamentului și societății a fost poate cea mai emoționantă și macabră scenă din politica noastră recentă.
E vorba de o situație limită, așa cum este ea definită de filozofii existențialiști – o răscruce între viață și moarte, între lume și transcendență, între belșug și prăbușire, între extaz și agonie. E un moment încărcat de o sacralitate maximă atunci cînd începi să intuiești fără ca să înțelegi pînă la capăt că nimic nu va mai fi la fel și că omul din fața ta, o încarnare a succesului în viață dar menit peste cîteva clipe gheenei, încă se mai hîțînă stîngaci pe sfoara norocului înainte de a se prăbuși în hău. E o situație neobișnuită cînd ”viața bate filmul”.
Filat a fost la înălțimea acelei situații sinistre dar totodată magice. S-a exteriorizat, a gesticulat, a tunat și a fulgerat și chiar a lăcrămat un pic – insesizabil poate pentru unii dar cei cu simțurile ascuțite nu puteau să nu deslușească această prelingere de tristețe. Nu mai conta ”miliardul furat”, nu mai avea însemnătate dacă e vinovat sau nu – în fața noastră se afla un om pus la grea încercare, încolțit de dușmani invincibili, copleșit de intuiția dezastrului iminent. În aceste clipe vrei să-i urezi omului din tot sufletul baftă chiar dacă înțelegi că totul e zădarnic. Lupta e încheiată, omul e învins și poate cea mai adecvată strategie în acele clipe e să te resemnezi. Din această cauză cea mai stridentă declarație rostită de Filat – ”și poate a venit timpul ca să sară, naibii, totul în aer” – a fost mai curînd luată în batjocură decît în serios. În lumea noastră – vae victis.
Vă dați prea bine seama că în aceste condiții nu puteam să ratez luni ”spectacolul” retragerii imunității parlamentare celor doi deputați din Partidul Șor – Petru Jardan și Denis Ulanov. Înțelegeam că proporțiile nu sînt comparabile și că cei doi deputați reținuți recent aveau motive să nu cadă pradă disperării și să stăpînească mai bine hățurile decît Filat. Dînșii fac parte în continuare din majoritate parlamentară, Procurorul General Stoianoglo nu pare la fel de fioros ca Cornel Gurin iar Plahotniuc nu mai trage sforile ca pe vremuri. Și, totuși, cu o plăcere sadică vrem cu orice preț să vedem emoțiile unor personaje duse la execuție și supliciile lor agonice.Nu pot să afirm că prestația celor doi a fost cu mult sub evoluțiile domnului Filat. Unii ar afirma chiar contrariul. Ulanov și Jardan au luptat ca niște lei pentru a-și salva imaginea și a construi un sistem de apărare solid. Un pic cutremurați sub presiunea situației, ei totuși vădeau suficient calm și resurse interne de dîrzenie. Dar tocmai această tehnicitate în expunerea propriei viziuni, ținuta rigidă de avocat ferchezuit (Ulanov) sau de manager impasibil și rațional (Jardan) indica asupra unui deficit de dramatism și caracter teatralizat al acțiunii. În cazul retragerii imunității parlamentare ale celor doi era limpede că prăbușirea și eșecul nu putea fi deloc un rezultat ca și garantat. Oamenii vor lupta din răsputeri, cu șanse solide iar pozițiile procurorului Stoianoiglo, din contră, par să fie precare. Cu alte cuvinte, în această situația se pare că ”filmul bate viața”.
Cu această ocazie, tema ”miliardului furat” devine un subiect de operetă. E foarte posibil că nimeni nu va mai face pușcărie iar Filat a fost singurul care a plătit toate oalele sparte. Din această cauză, zbaterile la CNA a celor doi deputați din Partidul Șor sînt ultimele zvîcnituri ale unei procuraturi care va trebui să se recunoască învinsă. Pe acest motiv, omul de compătimit din parlamentul Moldovei la momentul retragerii imunității a fost Stoianoglo.
Cu masca pe față, cu privirea înghețată și cu o moldovenească, trebuie să recunoaștem, totuși aproximativă, procurorul părea să fie un cerșetor de drepturi nemeritate și nu o statuie a justiției cu balanța dreptății în mâini.
