Care este motivul pentru care mâncăm tort la zilele de naștere? Cum a ajuns deliciosul desert aproape sinomim cu ideea de aniversare? Semnificația nebănuită a ritualului pe care îl respectăm an de an a fost descoperită de specialiști, după ani de cercetare și numeroase studii.
Tortul ornat cu lumânări aprinse, cele câteva versuri cântate de „La mulți ani”, suflatul în lumânări și momentul cel mai așteptat de petrecăreți: tăierea prăjiturii. Este un ritual respectat an de an, generație de generație, în aproape toate colțurile lumii. Obiceiul a fost studiat de experți în comportamentul uman. După ani de cercetare și mai multe studii, concluzia a fost una surprinzătoare. Toți acești pași pe care îi urmăm cu strictețe ne fac mai fericiți și ne schimbă chiar percepția asupra gustului, dând un plus de savoare desertului din farfurie.
Dar cum s-a ajuns până aici? Care este motivul pentru care mâncăm tort la zilele de naștere? Primele încercări apar în Grecia Antică. Atunci, oamenii pregăteau o pâine ritualică, făcută din făină, ulei și vin, pe care o duceau ca ofrandă zeilor. De cele mai multe ori, era îndulcită cu miere și decorată cu fructe uscate și nuci, potrivit Știri din Lume. Pe pâini se puneau lumânări aprinse, acestea fiind văzute ca mijloc de a comunica cu cerul. În Roma, în schimb, tortul era nelipsit de la orice nuntă sau alte momente importante din viața oamenilor, cum erau zilele de naștere. Potrivit unor istorici, tortul aniversar își are originea în sacrificiile ce se făceau în numele zeiței Artemis, a cărei zi de naştere era sărbătorită în fiecare an prin pregătirea unor prăjituri având forma lunii, decorate cu lumânări aprinse.
Tortul în forma pe care o cunoaștem astăzi ar fi apărut întâia oară în câteva regiuni din Germania și Austria, de unde a luat naștere și tradiția de a pune pe el un număr de lumânări egal cu vârsta sărbătoritului. În Germania secolului al XVIII-lea, de „Kinderfest” – o petrecere organizată în cinstea copiilor -, pe desertul pregătit special pentru ocazie se așezau două lumânări aprinse, fiecare cu o semnificație inedită. Una dintre ele simboliza lumina vieții celui mic, în timp ce a doua reprezenta anii ce aveau să vină. Flacăra trebuia să fie menținută o zi întreagă, iar în momentul în care se consuma, era înlocuită imediat cu una nouă.
Ambele lumânări se stingeau la finalul zilei, după apus, dintr-o singură suflare. Legenda spunea că fumul de la flăcările stinse îi va duce lui Dumnezeu dorința pe care și-o pusese copilul sărbătorit în momentul în care a suflat în lumânările de pe tort. Cu anii, tradiția s-a răspândit în aproape toate colțurile lumii, fiind respectată, cu bucurie, de generații întregi.