Deținuții politic. În timp ce la Cairo și Stockholm România făcea eforturi disperate pentru obținerea unui armistițiu, între aprilie- iunie 1944, Winston Churchill îl manevra pe șeful yankeilor, Roosevelt, obținând vânzarea țării noastre. Deși inițial nu a fost de acord, președintele i-a dat mână liberă locatarului din 10 Downing Street, cu condiția ca perioada de influență sovietică să fie una de probă.
Din nefericire pentru noi, situația a devenit oficială după cea de-a 4-a Conferință de la Moscova, din octombrie 1944, atunci când buldogul premier britanic s-a întâlnit cu fostul deținut de drept comun, Stalin. Planul ițit, încă din 1942, în mintea primului privind intrarea în custodia statului condus de către celălalt, în proporție de 90%, se transforma în realitate. România devenea moneda de schimb cu Grecia ca una țintuită pe crucea viitorului încă incert atunci.
Astfel, avea loc un act de trădare, de sacrificare, a națiunilor din Europa de Est din partea Apusului, fapt unanim recunoscut de către celebri istorici. Situația urma să fie consfințită în februarie ’45, la Yalta, de Churchill, Roosevelt și Stalin. Franța nu a avut reprezentant la această întâlnire, deși a făcut parte din tabăra Aliaților. Moralmente vorbind, nici nu avea dreptul, deoarece la doar o lună după invadarea ei, Adolf Haș o sfida privindu-i trufaș simbolul, Turnul Eiffel. Tot la acel miting, sovieticii obțineau Insulele Sahalin și Kurile, ca răzbunare după înfrângerea din Războiul Ruso- Japonez din 1904-1905.
Odată stins pârjolul Războiului Doi Mondial, când “Orga lui Stalin” amuțea punând lesă terifiantelor rachete Katiușa, tancurile Sherman intrau spre odihnă în adăposturile lor de peste ocean, iar Royal Air Force își alinia în hangare celebrele Spitfire, România era înecată de magma roșie.
De la deviza-salut “Dreptate, Frăție”, aparținând societății secrete “Frăția” înființată de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell, cuvinte cărora C.A. Rosetti le-a adăugat ca adresare unui confrate pașoptist: “frate, Golescule!” (Nicolae Golescu), de la dictonul latin Vivat, Crescat, Floreat s-a trecut la profanatorul “Măi, tovarășe!” Să nu-l uităm pe regele Mihai căruia i se dăduse mat la sfârșitul lui 1947.
Toate acestea erau azvârlite în colacii de sârmă ghimpată care aveau să împrejmuiască, precum o centură de foc, lagărul de concentrare cu numele România. E drept, gâdele Dej și scorpionii vișinii agățați de turelele Armatei Roșii “eliberatoare” nu s-au mai străduit să ridice cuptoare, nici să anine vreo pancartă, pe care să scrie cu vopsea sângerie “Munca te face liber”.
Era începutul celui mai repulsiv și condamnabil fratricid românesc, cu maximă eficiență în procesul de extincție a valorilor umane naționale. Trenul normal al pasagerilor societății românești de până atunci se metamorfoza dramatic într-un mărfar în ale cărui vagoane zăceau oase, lacrimi, destine frânte, speranțe fără capăt materializat, dureri mute, libertăți zădărnicite și o teroare egal de grea și lungă cu cea a șarpelui de fier ce le transporta. Cu toate că a fost recunoscut internațional faptul că românii au opus una din cele mai solide rezistențe anticomuniste din Est, s-a dovedit că o armată de oi condusă de un leu poate învinge una de lei condusă de o oaie.
Metodele aplicate erau de un barbarism extrem, de-a dreptul inimaginabile, pentru îngenunchierea celor clasificați “bandiți”, fiindcă au avut cutezanța de a se opune întunericului opresiv. Întemnițați la Jilava, Sighet, Aiud, Gherla, Pitești, mine de plumb, cei care în timp vor deveni eterni martiri au fost supuși unor suferințe atroce, chinuri destrămătoare înoțite de o cvasipermanentă batjocură gregară.
Victime străvezii, la propriu, ale surescitării torționarilor calificați în diseminarea durerii. Brute ale cavernelor din vremuri imemoriale, pentru care mila însemna un semn al slăbiciunii, al nebărbăției, călăi ce înainte de schingiuiri în masă se protejau cu halate, ca să nu-și păteze uniformele cu sânge, femei atârnate doar de păr, de o grindă, lovite până la leșin și scalpare.
Aproape nimic nu le-a putut sta în cale bandelor sovieto-române. Arestau, jefuiau, ucideau și violau orice ființă apărută în blestematele lor căi, pe un fond de ură ajunsă la paroxism, adesea potențată de lichide etanolice. Nici măcar fiare nu pot fi numite acele cuvântătoare, fiindcă animalele omoară din instinctul foamei.
România intrase în zodia Racului (popular a Cancerului). Una întinsă pe zeci de ani. Aici s-a făcut genocid, am avut holocaustul nostru, iar pe Dunăre au curs cadavre, până dincolo de Poarta Albă, supranumită “Canalul Morții”. O țesătură tăioasă ca briciul a spațiului concentraționar românesc. Țara se afla, cu precădere în anii ’50, sub tutela ghintuită a regulilor gulagului rusesc, la care cu osârdie au pus umărul canalii autohtone cu sau fără epoleți. Slugi oportuniste, de multe ori analfabete, adulmecătoare de sânge, funcții, putere.
În cele din urmă, în van s-au opus acestui diabolic flagel câteva mii de români pentru care curajul și demnitatea stoică erau simple trăsături intrinsec native. A fost o luptă total inegală. Răul a învins. Temporar. Marele nostru dramaturg, Caragiale, concluziona că odată intrat în jocul crimei, nu te mai poți opri, o crimă duce la alta, dar și că orice ucigaș va fi pedepsit.
Fiindcă aminteam de Canal, în paginile cărții “Amintirile unui condamnat la moarte” se menționează că: “un deținut, pentru că nu s-a ridicat, a fost lovit cu măciuca în cap de un gardian, apoi ars. La curățarea cuptorului, s-au găsit proteza și oasele calcinate”.
Deținuții politic au fost precursorii celor care în decembrie 1989 au trimis un regim inchizițional și omorâtor acolo unde îi era locul. În groapa cu venin a trecutului. Cu ce preț! Unul imens, ca acela al unui tărâm în care lupta dintre bine și rău nu are reguli umane. Un Armageddon românesc.