Primul Război Mondial a luat sfârșit pe 28 iunie 1919, atunci când a avut loc semnarea Tratatului de la Versailles. Germania, marele perdant, trebuia să plătească o sumă de bani ca reparații de război statelor atacate. Suma era undeva în jurul a 270 de miliarde de mărci germane, însă această sumă a fost diminuată, ulterior, la 226 de miliarde de mărci germane.Sub acest spectru, Germania amenință cu insolvența în ideea că, într-o asemenea situație, singurii care au ceva de pierdut sunt creditorii.
De data aceasta, Germania era supraîndatorată după pierderea Primului Război Mondial și era presată de două tipuri de creditori:cei care trebuiau să primească banii sub forma reparațiilor și creditorii privați, care dețineau datoria privată a guvernului german, a municipalităților, a băncilor sau a industriei. Această datorie a crescut până la 4 miliarde de dolari și două treimi din această datorie era deținută de americani – bănci, investitori și alți creditori.
Pentru nemți, această situație nu era deloc delicată și jonglau cu cele două categorii de creditori. Mai întâi, le spuneau celor care pompau bani în Germania că dacă aceștia ar fi exonerați de reparațiile războiului, atunci ar putea să își plătească datoriile. Apoi, discutau cu membrii guvernelor statelor cărora trebuiau să le achite reparațiile, punând problema in acest fel: veniți alături de noi, renunțați la datorii și noi o să plătim reparațiile de război.
Germania și-a susținut această politică până când a reușit să îi facă pe creditori să se certe între ei. Până la urmă, frustrați, aceștia au numit o comisie internațională de experți care să examineze datoria Germaniei de ambele părți. Analiza lor urma să arate care parte a datoriei poate fi achitată de nemți. Numai că, în 1924, Germania era scufundată în datorii. Inflația crescuse la un nivel colosal, așa că datoria sa nu mai însemna nimic. Practic, Germania și-a provocat insolvența atât pe plan intern cât și pe plan extern, în condițiile în care bazinul Ruhr era ocupat de forțele belgiene și franceze.